Peşşştişşoru fellmeecaaat

Acu' mi-a sărit in urechi melodia asta in playlist.
Versurile zic ceva cam aşa: Wake up and face me
Don't play dead 'cause maybe
Someday I will walk away and say
You disappoint me
Maybe you're better off this way

Urla nenea ăla cu atâta patos You dissapoint me, că mi-a plăcut.
Am o manie să stau să ascult versurile melodiilor, de-aia nu prea ascult doar instrumentale. Dar de data asta mi+a venit intrebarea "Who the fuck dissapointed me?"
Răspuns: "Nimeni".
A mai trecut un an, mintea e deja la pădure. Anul trecut sau acum 2-3 luni cel mai recent, puteam să înşir un milion de indivizi sau individuale care m-au dissapointat. Acu rahaţi cu perje. Toată ziua de azi m-am holbat la o piatră luată din Braşov de fosta mea pasiune *piatră din aia urâtă de la marginea drumului* special pentru mine cică. Sunt conştientă că probabil piatra nu e din Braşov ci a luat-o de la marginea drumului ca să scape de gura mea asta mare care in loc să stea in dreptul prohabului debiteaza idei ieftine. De ce ţin piatra aia in geantă? Ca să mă intrebe colegii şocaţi *De ce ai o piatră in geantă?*, ca să răspund că am primit-o cadou şi ei să zică "Ana e indrăgostităăăăăăăă!". Că ţin tot soiul de mizerii in geantă, că nu am aruncat-o, ca să imi amintească ce idioată lovestruck eram astă-toamnă, şi să îmi amintească că-s prea mică pentru o dragoste mare ca penisul lui Ştefan Bănică Jr.
În continuare o sperii pe mama la fiecare discuţie. Mă intreabă amical unde mi s-au dus bărbaţii, şi i se răspunde că n-am chef de sentimentalisme, că am de citit.
Singura dorinţă rămasă se leagă tot de bărbaţi sau puţoi, în accepţiunea populară.
Vreau un vecin nou, un vecin tânăr şi arătos, care să nu fie ţăran. Nu contează dacă e roacăr, pancpizd, electronist, manelist. Contează să fie suficient de dresat încât să nu mă facă de râs în public *de parcă nu mi s-a mai intamplat in sutălasută din cazuri*.
De ce vreau un vecin aşa?Nu pentru perversiuni sexuale sau relaşii profund spirituale.
Vreau să-mi recuperez partenerul de fumat, să stăm pe scară până la 3 dimineaţa, să stea cu nasul în halatul meu, să îl pocnesc cu picioarele şi să leşinăm pe canapea uitându-ne pe HBO. Că deşi ies numai cu fetili zilele astea, tre să recunosc: I'm not made for hoes.
Îmi plac tipii. Să stau cu ei şi să râd isteric când imi povestesc de prietena lor. Să facem clătite şi să ne suspecteze lumea că ne ardem cică. Să ne batem cu prosoapele şi să ne abonăm unul la frigiderul celuilalt. Să ieşim pe scară după ce unul din noi incendiază bucătăria, să mergem la 5 dimineaţa la nonstop după mâncare compusă din alune în ciocolată, chipsuri şi Pallmall. Şi certurile milenare pe tema Cola vs Pepsi.
Pentru că tipii nu ţin regim. Pentru că nu ţi-e jenă să te faci muci lângă ei şi pentru că au jocuri în calculator.
Se pare că dorinţa mea e imposibilă. În blocul meu se ajunge la vârste matusalemice, se sfidează moartea, gravitaţia şi întreţinerea. Se urăsc tinerii şi se pândesc noaptea pe vizor, mai mai că îi prinzi dând sau luând o muie.

Live from Emotive Land,
Yours truly,
Ana