Hit me when i'm down

In spatele camerei lunguiete, cu banci albastre sterile, cu pereti albi, putin murdariti, cu lumini care trimit semnale S.O.S (singurele care au aceasta sansa), acolo totul conspira sa te pacaleasca si sa te convinga ca esti intr-un spital de boli psihice.
Intotdeauna acolo pluteste aerul ala, intotdeauna te uiti cu coltul ochiului sperand sa vezi o femeie cu o tavita care aduce niste doze mici, rotunde, de fericire sau eliberare. Din ce in ce mai multi isi pierd speranta ca clopotul se va auzi vreodata, banuiesc ca sunt prinsi acolo intr-un univers suspendat, atemporal.
Ziua de azi, cativa din pacienti au cedat nervos. Una din paciente in mod special. Intrase intr-o stare de delir, zgaria ceilalti oameni, si cu o fata tremuratoare, care implora, incerca sa urle sa fie lasata sa plece. Semana izbitor de mult cu un soarece in cusca, chiar si chitzaia.
Eforturile ei, chinul, au fost remarcate de una din Doamnele care se ocupa cu ingrijirea locului. Cu un ton soptit, intim, ingrijitoarea i-a zis:
"Observ ca unii dintre voi sunt agitati, asa ca ma gandesc sa-i dau o sansa elevei Dascalescu AMALIA.
Amalia, te rog frumos analizeaza-mi si mie citatul ala"
Si eforturile de eliberare ale pacientei au fost rasplatite cu o data, care va trebui completata maine cu o nota, deci in seara aceasta pacienta trebuie sa faca teme.